Îmi aduc aminte de o zi din mai 2018 ca și cum ar fi fost ieri. Nu-mi amintesc exact data, dar ziua aia mi se derulează în cap, de la început la sfârșit, de fiecare dată când fac o schimbare majoră în viața mea.
M-am trezit. M-am îmbrăcat. M-am dus la muncă. Mi-am cumpărat un pateu și o banană. M-am așezat în sala de mese, am citit niște știri, m-am hăhăit cu prietenii pe Whatsapp, m-am întors la birou, am muncit, m-am hăhăit cu colegii.
M-am dus cu șefa mea la o țigară pe acoperiș și mi-a vibrat telefonul – un mesaj de la coordonatoarea mea de disertație. “V1 arată super bine!!! Hai că mai ai puțin!!!!”.
Îmi aduc aminte momentul ăla pe acoperiș, în dimineața aia de mai în care soarele începuse deja să ardă. Îmi aduc aminte că mă uitam la blocurile care se construiau un pic mai departe și care cu trei luni înainte parcă nu erau acolo. Mă uitam la colegii care râdeau și fumau lângă noi și la traficul de dedesubt. Era aglomerație pe bulevardul Timișoara. Îmi aduc aminte că m-am uitat la toate astea și, pentru prima oară, m-am gândit ce dracului fac cu viața mea.
De fiecare dată când cineva mă pune să povestesc ceva despre mine, încep asa: “Eu am fost un copil super adaptat la sistemul de învățământ tradițional…”. Pentru că am fost.
Bunicii din partea mamei erau învățătoare, respectiv profesor de română, iar mama, după o mare ceartă cu taică-su, a renunțat la viața de inginer și s-a făcut profesoară.
Bunicii din partea tatălui erau vânzătoare de pâine, respectiv șofer, dar au avut atâta ambiție în ei încât toți cei trei copii pe care i-au avut au devenit doctori. Tata, bijuteria familiei, a avut bursă republicană și a fost olimpic internațional la chimie.
Nu prea aveam opțiunea să nu-mi placă școala.
La grădiniță eram un bulgăre de energie și destul de agresivă, dar alergam în cercuri în jurul celorlalți copii, din punct de vedere al învățării. Știam sa scriu, sa citesc, sa adun.
In clasele I-VIII eram mult înaintea celorlalți și eram teroare pentru profesorii mei, care nu știau ce să mai facă cu mine. Am avut mereu locul I cu coroniță și mă duceam la toate concursurile și olimpiadele.
La liceu s-a cam rupt filmul, pentru ca am intrat într-o clasa ultra-competitivă, dar am dus-o bine și acolo. Mențiuni, burse, olimpiade naționale. Nu mi-era mie clar ce vreau să fac mai departe, dar mi-era clar ca sunt în cea mai bună clasă din țară și trebuie să învăț bine la toate materiile ca să nu rămân în urmă față de colegii mei, care aveau 10 de la sport la engleză la matematică.
N-am știut unde vreau să dau la facultate, asa că mi-am ales ceva super random (electronică aplicată în franceză) nu ca mi-ar fi plăcut subiectul, ci că eram bună la matematică, fizică și franceză. Am detestat 90% din ce am făcut acolo și am fost șefă de promoție.
La masterat n-am vrut să am nimic de-a face cu ingineria și m-am dus la ceva pe antreprenoriat. Munceam full time. Am fost în top 3.
Nu zic lucrurile astea ca să mă laud – dacă ați trecut în ultimii 15 ani prin sistemul de învățământ românesc, știți că a fi primul în toate nu e nici util, nici sănătos, nici normal și nu te ajută la absolut nimic în viață. E, mai degrabă, un motiv de îngrijorare.
Identitatea mea era atât de strâns legată de sistemul de învățământ, încât habar nu aveam cine eram în afara lui. Eu eram Bună La Scoală. Eu Luam Locul I. Eu Mergeam La Concursuri.
Si, când vine cineva să-ți spună că mai ai foarte puțin timp în învățământul formal, când asta e tot ce ai știut să faci întreaga ta viață, îți fuge pământul de sub picioare.
Doctorat n-am vrut să fac niciodată. Mi se părea prea de oameni pretențioși și, după scandalurile cu doctorate plagiate, cam frunză-n vânt. Am vrut să mă înfig în lumea reală, să-mi iau un job (că doar pentru asta muncisem, pentru un job bun), să contribui în societate și să ies din sistemul de învățământ.
Pe de altă parte, habar n-aveam cine eram, în afara zonei academice. Alergasem atât de mult după note, premii și concursuri încât n-avusesem timp sa îmi dau seama ce-mi place mie, cine sunt și cu ce vreau să contribui în univers.
In mod evident, au urmat niște luni oribile pentru mine, cu o perioadă lungă în care aproape n-am dormit ca sa îmi termin disertația, cu zbateri psihologice, cu niște decepții sentimentale teribile, care au culminat cu mine în plin atac de panică la 5 dimineața pe 1 ianuarie, singură în casă, lac de transpirație, cu pulsul 165. Aveam 44 de kg, vărsam în fiecare dimineață deși nu mâncam aproape deloc, îmi cădea parul și tremuram din toate încheieturile.
Am realizat că, dacă nu îmi rezolv problemele rapid, midlife crisis pentru mine o să fie intrarea la pubertate. Așa că mi-am făcut o promisiune: în 2019, o să-mi iau casă, o să-mi găsesc sufletul pereche și o să-mi caut un job care să fie potrivit pentru mine. Și o sa mă prind ce naiba vreau să fac în viață.
2019 a fost bun cu mine.
Casă mi-am cumpărat, deși tot nu m-am mutat acolo. Chiriașii mei sunt bine mersi, un cuplu simpatic de politehnisti care îmi aduc aminte de mine în facultate. Nu prea ne prindem care-i faza cu indecșii și facturile de mentenanță, dar o sa le rezolvăm noi cândva.
Am cunoscut un băiat și m-am îndrăgostit. Spoiler alert – n-a fost dragostea vieții mele. Dar a fost instrumental în găsirea ei. Când l-am cunoscut, se pregătea sa devină profesor, era un pedagog excepțional și cred că, întâlnindu-l pe el, am conștientizat pentru prima oară în viața mea că procesul educațional poate să fie o experientă mișto pentru persoana care învață. Sigur, mă mai întâlnisem de nspe mii de ori cu diverse contexte de învățare care erau complet diferite de ce pățisem eu în scoală, dar, parcă, pana la el, nu se făcuse clic în capul meu ca învățarea poate fi fun. El a fost persoana care m-a încurajat să mă ocup mai serios de educație, dar acolo e o poveste lungă care merită mai mult decât un paragraf.
Iar legat de job – l-am schimbat, dar, ca și în cazurile de mai sus, lucrurile n-au ieșit cum m-am așteptat eu.
În viața mea profesională am căutat mereu două lucruri: bucata de sens și bucata de oameni. Astea două bucăți trăiesc într-un echilibru precar în mine și e nasol când am prea puțin din vreuna din ele.
În vara anului 2019 îmi lipseau amândouă. Mi se terminase școala cu un an înainte, deci nu mai aveam un scop clar trasat și eram cumva în derivă la job. Iar colegii mei erau una singură, șefa mea, care, oricât de simpatică, preluase un departament întreg pe lângă ce făcea deja și n-avea femeia timp de rahaturile mele existențiale.
Așa că am zis că e timpul să plec de la jobul pe care-l aveam – în resurse umane – și să încerc sa găsesc un scop în cu totul alt domeniu, pe un alt profil, în project management în IT.
Aici comunitatea era foarte mișto. Colegii mei erau niște oameni minunați, de ți-era mai mare dragul să lucrezi cu ei, dar partea de sens lipsea.
La început, deși am avut o adaptare lentă și îngrozitoare și am vrut să renunț de mai multe ori la job, a fost ok. Învățam lucruri noi, simțeam că evoluez profesional, aveam o direcție.
Apoi a venit pandemia și, ca nouă tuturor, mi-a fost mai greu să bag sub preș niște probleme evidente pe care le aveam în jobul meu – cum ar fi faptul că nu mi se potrivea absolut deloc.
Apoi a murit tata și am realizat cat de puțin timp am în viață ca sa fac lucrurile care contează pentru mine.
Apoi am intrat în burnout și a trebuit sa îmi iau o luna sabatică să mă plimb ca să nu îmi iau câmpii. În această lună sabatică, foarte târziu, am realizat că făceam același lucru pe care l-am făcut în viața mea academică: am încercat să fiu un actor foarte bun într-un film pe care nu-l înțelegeam prea bine și care nu-mi plăcea în mod deosebit.
Jobul pe care-l aveam nu mă hrănea spiritual și, cumva, îl făceam dintr-o datorie.
Față de colegii și șefii mei, care erau minunați și nu meritau sa lucreze cu cineva care murea pe interior în fiecare ședința.
Față de ideea că eu sunt Aia Competentă Care Se Descurcă Chiar Dacă Detestă Ce Face Pentru Că Nu-i Așa Trebuie Să Ia Nota 10 La Muncă.
Față de părinții mei, care m-au crescut cu ideea ca orice job bine plătit e o binecuvântare și trebuie să mă duc acolo chiar dacă nu îmi place, că de asta m-am dus la scoală, să obțin un job bine plătit.
Pe de altă parte, părinții mei m-au învățat că e important să știi când trebuie să rămâi și când trebuie să pleci, iar mie mi-era clar că trebuie sa plec.
Si acum sunt aici, prieteni!
O iau de la zero, din nou!
De fapt. Niciodată nu mi-a plăcut expresia asta, că nu mi s-a părut niciodată cinstită.
N-o iau de la zero, pentru că am în spate o grămadă de lucruri pe care le-am experimentat. E drept că multe din ele au eșuat și, de asemenea, e drept că am consumat timp, nervi, bani și alte resurse, uneori degeaba, dar am câștigat încrederea de neclintit că “everything is figureoutable” și că, dă-o naiba, pot să o scot la capăt în cam orice situație.
Si, de asemenea, mi-am îndeplinit promisiunea pe care mi-am făcut-o pe 1 ianuarie 2019 – mi-am găsit scopul în viață: n-am unul!
Mi se pare aiurea să îmi pun toată existența pe spatele unui singur fir călăuzitor. Nu zic că e rău pentru cei care fac asta, numai că mie personal nu mi se potrivește. Vreau să fac o mie de chestii și mi-e nașpa să nu fac ceva doar pentru că nu s-ar potrivi cu “brandul” meu.
BRANDUL MEU E DE OM CARE FACE CHESTII INTERESANTE DOAR PENTRU CA VREA SA VADĂ CUM E.
Cumva începusem să merg pe cărarea asta când am creat cemaifacesabi, prin aprilie, dar acum e mult mai bine conturată ideea.
O să scriu mai mult, o să fac mai mult freelancing, o sa fac mai multă influenkareală, o să fac mai multă consultanță, o să o dau inevitabil de gard de mai multe ori, dar e ok. Sunt aci, fac chestii mișto.
27 years in the making, starting now.
